Liviu PETCU

Diac. dr.
Liviu PETCU
» Toți autorii
9 Aug 2018

Normal
0

21

false
false
false

RO
X-NONE
X-NONE

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:"Table Normal";
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-parent:"";
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin-top:0cm;
mso-para-margin-right:0cm;
mso-para-margin-bottom:10.0pt;
mso-para-margin-left:0cm;
line-height:115%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
font-family:"Calibri","sans-serif";
mso-ascii-font-family:Calibri;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-hansi-font-family:Calibri;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;
mso-fareast-language:EN-US;}

Teologia Sfântului Grigorie de Nyssa asupra vieţii spirituale a fost supusă unui studiu special în ultimii ani. În timp ce numeroşi teologi şi Părinţi greci au descris tinderea sufletului spre Dumnezeu, utilizând chiar şi cuvântul epectază, pornind de la participiul folosit de Pavel în Filip. 3, 12-13, Grigorie este original prin aceea că a susţinut că ţelul suprem al omului este, în el însuşi, un progres neîncetat. Τέλος-ul vieţii este mân­tuirea, dar din moment ce Dumnezeu este „binecuvântat” în cel mai propriu sens, suntem şi noi binecuvântaţi prin participarea în Dumnezeu, şi astfel, atât definiţia fericirii umane, cât şi τέλος-ul vieţii în virtute constau în dobândirea harului lui Dumnezeu. Deci, pe de o parte, Dumnezeu satisface sufletul. Dar eshatologia Sfântului Grigorie este rezumată într-un paradox, acela că satisfacţia noastră nu va fi niciodată satisfăcută. Astfel este dinamica, procesul în desfăşurare al ἐπέκτασις, mişcare dincolo de orice experienţă, spre bine – după cum subliniază Sfântul Grigorie atât de des –, care nu este circumscrisă de nicio limită. Sfântul Grigorie se remarcă printre teologii creştini prin elaborarea unei eshatologii care neagă sufletului cunoaşterea finală, odihna şi satisfacţia ultimă întru Dumnezeu.

...
23 Oct 2016

Părinții cuvioși nu doreau să se folosească doar pe ei înșiși în deșert, prin asceza și strădaniile lor, ci să ajute și la zidirea sufletească a aproapelui, fie el călugăr sau mirean. Această iubire a părintelui duhovnicesc care susţine că poartă păcatele ucenicilor săi este o urmare/imitaţie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi poate fi întâlnită în întreaga Spiritualitate ortodoxă. Ucenicia în așezămintele monahale reprezenta transmiterea învățăturilor de la părinți la fiii lor duhovnicești, în atmosfera de împreună-lucrare, rugăciune, asceză, urcuș perpetuu în cunoașterea lui Dumnezeu și în săvârșirea binelui, după modelul Mântuitorului, al sfinților apostoli și al sfinților părinți din primele secole. În nevăzutul război discern moduri de a îmbrăţişa slăbiciunea altora şi învaţă cum să fie empatici, ca şi Dumnezeu. Cel pătruns de adevărata iubire îşi pune sufletul său pentru mântuirea fratelui. Atleții duhovnicești din deșert erau neîntrecuți în a-și purta sarcinile unii altora și așa, împlinind desăvârșit legea lui Hristos. Ei se înfrânau de la hrana cea trecătoare și erau afabili ospitalieri pentru toți cei care, într-un fel sau altul, îi întâlneau ori le călcau pragul chiliei. Sunt pradigmatici pentru noi toți și în privința aceasta.

...
2 Aug 2016

Dumnezeu, nu doar că nu-i respinge pe păcătoşii care, după ce-și evaluează viața maculată, înnegrită de păcate, stăruiesc într-o totală conversie, în lepădarea faptelor întunericului și în redirecționarea minții, a inimii și a voinței către El, ci îi primeşte pe aceștia ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci-i caută El Însuşi, şi aflându-i, se bucură de ei și de întoarcerea lor împreună cu toți sfinții și îngerii Săi. Hristos nu întoarce spatele păcătoșilor: nu doboară pe cel desfrânat, nu alungă pe adulterin sau pe beţiv, nu-I este rebarbativ hulitorul, nici trufașul, ci, prin pocăință sau depărtarea de păcatele trecute şi săvârşirea faptelor bune, pe toți îi schimbă, îi transformă și-i vindecă. Deşi Părinţii deşertului sunt adeseori considerați aspri – şi erau în multe privinţe – s-au revelat a fi, în privința recomandărilor de acte penitențiale pentru alții, mai toleranţi decât clericii din marile biserici sau comunități locale. În concepția Părinților din Pateric, dovada de primire a pocăinţei şi de iertare din partea lui Dumnezeu este faptul de a fi alungat din suflete orice simţământ al acelor păcate și de a începe efectiv lucrarea faptelor luminii contrare celor ale întunericului. Toată această discuţie despre pocăință și plâns ne poate lăsa o impresie greşită. Pocăința intensă nu duce către descurajare sau deznădejde, ci, paradoxal poate pentru unii de astăzi, la cereasca bucurie.

...
23 Dec 2015

Începând cu secolul al IV-lea, influențamonahismului asupra penitenței s-a impus pe o scară largă în Imperiul Bizantin. Părinţii duhovniceşti se întâlnesc mai ales în pustiu și în mănăstiri, coordonând viața duhovnicească a monahilor tinerilor, dar, în nenumărate rânduri şi pe cea a creştinilor din lume, care apelau la acești oameni harismatici, purtători de Duh, pentru a le solicita sfaturi duhovniceşti şi chiar pentru a primi iertarea păcatelor. Astfel, deși s-au retras din lume, căutând solitudinea, Părinții Deșertului erau mari misionari atât pentru cei ce îmbrățișaseră deja viața monahală, cât și pentru toți creștinii. Acești misionari greu de egalat ai Bisericii erau căutați pentru că aveau „harisma cuvântului”(χάρισμα του λόγου) și dumnezeiasca harismă de a vedea starea sufletului fiecăruia, aşa cum noi le vedem feţele, altfel spus, darul cardiognoziei sau al cunoașterii inimilor. De aceea, sfaturile sau exortațiile lor erau primite de către toți − călugări sau mireni − ca de la Dumnezeu. Părinții descoperă că începutul păcatului cu fapta stă înăuntrul minții, în gândurile pătimașe insuflate de demoni, căci acestea din urmă împiedică mintea de la rugăciune, contemplare și vederea lui Dumnezeu. În studiul de față, putem citi atât despre gândurile demonice care-l chinuie pe om, cât și despre remediile acestora în pagini antologice de psihologie și demonologie ascetică.

...
15 Sep 2015

La începutul secolului al IV-leae. n., în paralel cu creşterea considerabilă a numărului creştinilor nominali, o serie de persoane se retrăgeau din societate în deşert pentru a-L căuta pe Dumnezeu șia reaprinde intensitatea şi fervoarea primilor creştini prin asceză, viaţă austeră, rugăciune şi post.Toate „armele” credinței – postul, rugăciunea, lacrimile, căinţa, milostenia etc. – aveau ca singur obiectiv crearea unui „om nou”. Cum începutul păcatului stă în acceptarea gândului de ispită sau a gândului rău, Părinții insistă pe respingerea gândurilor rele încă de la primul atac. Treptele pătrunderii în inimă, remediile, eliminarea lor sau paza inimii, arta de a le distinge etc., sunt consemnate acribios în Patericul, careeste o colecție de cuvinte, sentințe sau aforisme și fapte memorabile, uneori mai scurte, alteori mai extinse ale Sfinților Părinți egipteni, cunoscuți și sub numele de Părinții deșertului. La baza prezentului studiu, nu a stat doar cel mai vechi dintre Paterice și anume Patericul egiptean, ci și altele care au fost scrise ulterior acestuia, începând cu secolele imediat următoare și până în zilele noastre.

...
19 Ian 2015

Mărturisitorii și martirii români care au îndurat caznele închisorilor comuniste, din motive închipuite sau doar pentru simplul fapt că erau preoți de vocație, intelectuali creștini sau credincioși fervenți ai Bisericii, au subliniat aproape la unison, că singurul suport, sprijin, întărire și mângâiere pentru ei în răstimpul acela de chin și groază a fost rugăciunea lui Iisus. Cu toții s-au simțit atrași de liniștea, bucuria, pacea și mângâierea oferite de rugăciune. Acestea le-au învățat și le-au propovăduit și cuvioșii români din mănăstirile noastre. În acea lume a închisorii, rugăciunea minții a însemnat o evadare, o regăsire a echilibrului spiritual, o reconfortare sufletească ce i-a ajutat să învingă frica, angoasa, singurătatea, lipsurile, persecuțiile etc. Această rugăciune i-a situat mereu în prezența lui Dumnezeu, indiferent de împrejurările grele prin care au trecut. Simțeau că nu sunt singuri și că Cineva îi întărește. Mulți au ajuns pe cele mai înalte culmi ale acestei rugăciuni. Doar pentru că au fost dispuși să învețe lecția rugăciunii, au putut depăși acele situații limită.

...
17 Iun 2014

Teologia apofatică nu însemnează o definiţie a lui Dumnezeu, oricare ar fi ea – pozitivăsau negativă. A vorbi în chip apofatic despre Dumnezeu însemnează a transcende toate atributelelui Dumnezeu, indiferent dacă sunt pozitive sau negative. Următoarele patru, (1) separaţia întrecreat şi necreat, (2) teoria limbajului, (3) distincția dar nu separarea  οὐσία/ἐνέργεια și (4)argumentul privind bunătatea şi puterea lui Dumnezeu, sunt elemente care constituie un sistemcare trebuie denumit apofatic. Din punct de vedere filosofic, trebuie numit „apofatic” pentru cădepinde  de o axiomă conform căreia  ființa lui  Dumnezeu nu poate fi  cunoscută;  este  numit„sistem”  în  sensul  ştiinţific,  pentru  că  axioma  este  înconjurată  de  argumente  ştiinţifice,universale şi interconectate care demonstrează de ce este aşa; şi este un sistem apofatic, pentru cărealizează concepţii care manifestă apofatismul Sfântului Grigorie.

...